Inspiraţie… de Irina Ioniţă

Zilele astea am fost mai sentimentală…, şi am avut parte şi de o întîlnire neaşteptată şi foarte sufletistă cu Dna Iuliana Gorea-Costin, o personalitate indeită cu o amploare deosebită în viaţa mea şi a colegilor mei de la Eliade-le de atunci. A fost o întîlnire scurtă , însă suficientă pentru a răsfoi pagini de cândva, pagini triste, pagini de glorie.

Stau uneori şi mă gândesc cum eram noi acum, dacă ei trăiau şi astăzi. Dacă Doina şi Ion erau astăzi în 2009 cu noi, cred că nu mai aveam noi 8 ani de comunism… şi eram mai bogaţi în valori. Nu ştiu dacă voi reuşi să predau sentimentele legate de viaţa şi creaţia lor, valorile implantate de către Dna Gorea-Costin, Lorinicăi…, însă tare sper…

Despre cerşetori am o părere aparte. Unii mor de foame, alţii fac business, unii se folosesc de latura sentimentală a oamenilor, alţii sunt folosiţi, etc.

De ziua oraşului s-a apropiat de mine un moşnegel şi m-a rugat să-i dau 27 de lei, ca să ajungă la casa lui într-un sat din Călăraşi. Zicea că tocmai a fost externat de la spital şi nu are pe nimeni să-l ajute. Nu ştiam dacă să-l cred sau nu. Cine ştie, poate o să dea banii pe băutură… Însă decizia pe care am luat-o cîţiva ani în urmă a fost să urmez sfatul din Biblie “Cere şi ţi se va da”. Eu întotdeauna îmi zic că Dzeu ştie mai bine ce face omul cu banii, şi poate anume El l-a trimis la mine, ştiind că nu o să-l refuz. Mai fac asta şi pentru ca să nu mă mustre conştiinţa că nu am făcut-o, şi să nu mă gândesc în fiecare noapte că poate sărmanul om stă undeva pe drumuri flămând şi îngheţat. Eu fac ce pot, iar Dzeu să-i poarte de grijă. Straniu a fost însă că, de cum am deschis portmoneul, am realizat că aveam o bancnotă de 50 lei, una de 20 şi 7 bancnote de un leu, şi am înţeles că am luat decizia corectă.

De multe ori când privesc oamenii ce stau cu mâna întinsă pe stradă mă întreb dacă e pe bune sau e amăgeală. Dar analizând îmi dau seama că tot nu stau ei acolo de viaţă bună. Oare sărmana bătrânică, dacă ar avea o casă , un fotoliu cald, o cană cu lapte şi o pisică care s-o mângîie, ar mai sta ea oare la margine de drum cu mâna întinsă? Eu personal nu cred. O fi şi ăsta un business, însă nu pentru cei bogaţi…

Despre maimuţe am vorbit. Acum să trecem la broaşte. Iată cum broaştele ne pot arăta în ce mod un om total necomunist poate deveni comunist. Acest experiment l-am găsit în încercarea de a înţelege cum unii colegi de ai mei s-au integrat puţin câte puţin mai întîi în instituţie, urmând mai apoi schimbări în mentalitate şi ideologie.

Luăm două broaşte şi două cratiţe cu apă. Prima cratiţă o aducem la fierbere. Atunci când apa clocoteşte, aruncăm o broască în ea. Din cauza temperaturii extreme, muşchii broaştei la contactul cu apa se încordează într-atât încât o aruncă afară, aceasta salvând-se cu viaţă.

A doua broască o punem în cealaltă cratiţă cu apă rece şi punem cratiţa la foc domol. Broasca aflându-se în apă ca la ea acasă, înoată liniştită, neobservând creşterea lentă a temperaturii apei, asfixiindu-se încetul cu încetul… până se fierbe…

Ca să fac o paralelă, cratiţa cu apă ar reprezenta comunismul, focul domol - cei 8 ani, iar broaşte cred că cunoaşteţi şi voi cîte vreo una…

Deseori întîlnim oameni care gândesc sau acţionează într-un anume fel, aparent neînţeles pentru noi. Ca să nu merg prea departe, mă opresc la părinţii mei, sau la generaţia lor, mai bine zis. De exemplu, mămica mea până în ziua de azi păstrează undeva în dulap un aşternut pentru sofaua din salon, pentru cazul în care va veni un oaspete foarte important. Pentru viaţa de zi cu zi sofaua are un aşternut mai simplu. Deşi cel care stă ascuns i-ar provoca o plăcere enormă ochilor mamei, ea nu-l scoate niciodată, şi nu este exclus să fie deja doborât de molii… Un alt exemplu este papuşa mea Barbie, pe care părinţii mi-au dăruit-o când eram prin clasa a 4-a. La insistenţa mamei, ea a stat foarte mult timp în cutiuţa ei frumos sus pe dulap. Eu o mai scoteam din când în când ca să mă joc, după care trebuia să o aranjez din nou în cutiuţă şi s-o prind atent cu clamele la loc.

În căutarea răspunsurilor la comportamentul acestei generaţii (şi nu numai), am dat de următorul experiment, care a fost executat de un grup de experţi, probabil în căutarea aceloraşi răspunsuri:

Într-o cuşcă au fost plasate 5 maimuţe. De o funie de sus se agaţă o banană. Cum una din maimuţe sare să ia banana, toată cuşca este stropită cu un jet de apă rece. După o vreme, când o altă maimuţă repetă încercarea, vine încă un jet de apă rece, şi tot aşa mai departe. Se ajunge la momentul în care, în încercarea de a preveni urmările, în cazul în care o maimuţă mai decide să sară la banană,celelalte o iau la bătaie. Experimentul continuă cu înlăturarea jetului de apă şi înlocuirea unei maimuţe din cuşcă cu alta nouă.  Aceasta din urmă, necunoscând circumstanţele, cum vede banana, sare să o ia. Imediat celelalte din cuşcă o atacă să o oprească. După încă vreo încercare, maimuţa nouă înţelege că dacă mai sare va fi atacată (necunoscând de fapt motivele). În scurt timp, încă o maimuţă este înlocuită. Când cea din urmă sare spre banană, toate maimuţele sar să o bată, la care se alătură cu entuziasm şi prima înlocuită. Experimentul se repetă pâna la momentul când în cuşcă nu mai rămâne nici o maimuţă din originalele care au experimentat jetul de duş rece. Toate ştiu că nu au dreptul să sară la banană, şi de fiecare dată, la intenţia celei mai noi maimuţe de a lua banana, acestea o bat. De ce e aşa, nici una din maimuţe nu cunoaşte. Tot ce ştiu e că aşa se procedează pe aici.

Acest experiment ne poate oferi răspunsul la următoarele întrebări:

- De ce ucrainenii până în ziua de azi adoră slănina şi când mergi în ospeţie la ei, neapărat te vor servi, deşi în prezent sun o grămadă de alte bunătăţi. Răspuns: pe vremea cotropirilor turceşi, soldaţii le furau tot de la casă, lăsându-le numai porcii, pe care nu-i consumau din motive religioase. Ceea ce şi a salvat viaţa unui întreg popor.

- De ce vedem şi astăzi persoane care fiind la o recepţie sau seminar, neapărat vor carabani în buzunar un biscuit, deşi cunosc foarte bine că în 2 ore va mai fi o pauză de cafea şi în plus, poate găsi biscuiţi la fiecare colţ. Aici aş da vina pe războaiele şi bătăliile de care ţara noastră nu a dus lipsă, de foametele anilor ‘40 ş.a.m.d.

Şi acum revenind la prima întrebare: De ce mămica mea (poate o regăsiţi aici şi pe a Dvs.) ţine lucruri ascunse de ocazii “super-speciale” sau de zile negre? Cred că de vină sunt vremurile sovietice cînd bani erau, dau poliţele în magazine erau goale, sau poate chiar de la bunica, care la fel nu a avut parte de vremuri prea dulci…

Concluzia: totul pâna la urmă găseşte explicaţie. Şi ceea ce uneori ne pare alogic sau deplasat, poate de fapt stă ascuns şi undeva în adâncul genelor noastre.

Recent am auzit o istorioară care mi-a plăcut şi m-a impresionat prin simplitatea şi mesajul său. Aş dori să v-o împărtăşesc şi Dvs.:

Vine împăratul într-o zi la lemnar şi îi zice:

- Te rog să construieşti o casă cât mai frumoasă şi cât mai trainică. Este pentru o persoană deosebită. Poţi folosi cele mai bune lemne şi cele mai frumoase decoruri de la curtea mea.

Lemnarul era un om simplu şi sărac şi se gândi “Las-că ridic eu o casă ca să-i fac pe plac împăratului, dar cine va şti ce materiale am folosit, şi cât de bine am facut-o. Cât o ţine, o ţine… nu-mi pasă, eu nici aşa nu am…” Zis şi făcut. Fără prea mare străduinţă, termină el casa într-o lună-două. A venit vremea şi împăratul s-o vadă. Ajungând la faţa locului, acesta îi zise:

- Iată dragul meu prieten, această casă este darul meu pentru tine, persoana deosebită despre care ţi-am vorbit. Locuieşte şi bucură-te de ea!…

Cred că fabula vorbeşte de la sine şi este de prisos să mai adaug ceva. Dacă te-a pus şi pe tine pe gânduri cred că e de bine. Pe mine m-a făcut să reflectez mai mult la lucrurile pe care le “zidesc”. Şi mai cred că doar atunci când vom face ceva ca pentru noi înşine, când nu vom împărţi strada în “bucata mea-bucata ta”, atunci când vom uda şi floarea vecinului dacă tot avem stropitoarea în mână, şi când un gard lung care aparţine mai multor gospodării va avea aceeaşi culoare (nu 2 metri vopsiţi în alb, 2 în roşu, ş.a.m.d.), atunci nu ne va fi  frică să spunem că mai avem ce lăsa moştenire copiilor noştri - Casa pe care o construim astăzi!

În contextul unei seri de vineri încerc să mă debarasez de toată energia negativă a obositorului oraş şi să o transform în relaxare. Am nevoie urgentă de un ”EXIT” din aglomeraţie, surime, poluarea de aer şi de sunet a oraşului. Citisem undeva că specialiştii consideră obositor nu doar anturajul urban, ci însuşi aglomeraţia de linii orzontale şi verticale, unghiuri drepte care provoacă un sentiment de neajutorare şi apăsare. Ca tratament se propun primblări zilnice, sau cel puţin de weekend în regiuni arhitecturale frumoase, parc, sau în muzee, operele de artă concentrând în sine un potenţial energetic enorm. Se poate de creat un colţ de interior video ecologic sau rustic în casă: plante de cameră, acvarium, cămin sau candelabru cu lumânări pe care să le aprindeţi atunci când reveniţi de la serviciu. Poartă un încărcător incredibil de energie. În acelaşi timp ochii se odihnesc, transpunând în creier imagini de relaxare, psihicul revine la normal, iar odată cu acesta şi balanţa energetică a organismului. O vinere frumoasa tuturor.

….Exact cu acest sentiment am rămas după jumătate de toamnă de evenimente. De ce zic toamnă - pentru că toamna se consideră sezonul ceremoniilor de familie, dar nu e vorba de anotimp… Nu vorbesc doar din practica mea, ci şi din auzite. Am mai fost eu oaspete la nunţi şi cumătrii, dar cele din ultimii ani sincer m-au frapat. Din ce e omul mai sărac, din ce alege localuri mai luxoase şi mâncare de 20 de ori mai multă decât ar putea mânca invitaţii şi toţi vecinii lor timp de o săptămână, se împrumută, cumpără cadouri la toate neamurile, cumătrii, etc. Se vede că criza este un bun stimulator pentru nunţi şi cumătrii, căci se face profit bun pe ele. Naşul dă tonul, iar restul, de unde pot de unde nu, scot şi pun pe masă mai mult decât i-ar ţine buzunarul în mod normal, ca “să nu se facă de râs”. De aici mai pornesc certuri în familiile invitaţilor, certuri între mire şi mireasă, certuri între socri, şi tot aşa…. Oare cât va mai dura prostia toamnelor moldovenesti?…

Un cuvânt poate aduce alinare sau descurajare, poate stârni un zâmbet sau lacrimi, poate iubi sau minţi, poate jeli sau durea… De multe ori spunem cuvinte care rănesc pe cei dragi fără să ne gândim prea mult atunci când o facem. Unii zic că faptele sunt de fapt cele care contează, însă de multe ori din viaţa unui om rămân doar cuvintele. De câte ori îţi aduci aminte de un sfat de-al bunicului, de o vorbă de încurajare a mamei… Când un copilaş cade jos, îi trece repede numai de la cuvintele dulci ale mamei. Ceea ce zici copilului tău, el îşi va aminti poate în cel mai dificil moment din viaţă şi îl va ajuta.

O istorie adevărată povesteşte cum unui soldat care se întorcea de la front i-a intrat o schijă în ochi şi pentru a o scoate doctorul i-a introdus anestezic. Însă din cauză că recent soldatul suferise deja o operaţie, anestezicul nu acţiona. Unica soluţie a fost să-l opereze fără nici un medicament. A venit prietenul său şi doar cu puterea cuvintelor l-a ajutat să treacă peste operaţie cu succes.

Un cuvânt poate pedepsi sau educa, şi acesta nu este unul şi acelaşi lucru. Imaginaţi-vă un copil care a făcut vreo năzbâtie. Puteţi reacţiona în două moduri. Fie ţipaţi la copil şi îl speriaţi, în acest fel satisfăcându-vă necesitatea de a vă răcori, fie investiţi vreo 3-4 minute de explicaţii calme care îi vor servi ca educaţie pentru viitor.

O băbuţă din ograda mea într-o zi m-a oprit şi a început a mi se jelui de viaţă, de sărăcie, de boală, de copii care nu mai vin să o viziteze. Eu am ascultat-o îndelung şi nu am putut nimic să-i zic decât cîteva cuvinte de compătimire şi încurajare, după care i-am cerut iertare că nu am cu ce s-o ajut. Dar ea sărmana, atât de bucuroasă, mi-s zis că deja am facut mult pentru ea, că i-am oferit timp şi un cuvânt de alinare, şi a plecat acasă mai împăcată.

Cuvântul DOR nu are traducere directă în nici o limbă din lume, iar în majoritatea limbilor ca să-l traduci ai nevoie de 2,3 cuvinte: “Скучаю по тебе”, cuvântul “скука” deraind simţitor de la sens,”Missing you” - wish, sorrow, grief, având din nou alte subsensuri, “Echar de menos”, etc. Asta ne aduce la gândul cît de preţios poate fi un singur cuvânt.

Te provoc astfel să reflectezi bine înainte de a supăra pe cineva atunci când eşti obosit sau plictisit.  Căci cuvântul poare readuce speranţa unui coleg, are capacitatea de a tămădui o rană, poate sparge un zid şi clădi o cărare. Cuvântul are Greutate. El poate cântări cel puţin o zi fericită în viaţa celor care te înconjoară.

E toamnă de vreo 120 de ore deja… şi încă mă simt nostalgică după vară. Când mă gândesc că pâna la următorul concediu mai sunt încă… vreo 9 luni…